Home > Spiritual > Evoluţia rugăciunii – VIII – Misticism, extaz şi inspiraţie

Evoluţia rugăciunii – VIII – Misticism, extaz şi inspiraţie

Ca tehnică de cultivare a conştiinţei de prezenţa lui Dumnezeu, misticismul este cu totul demn de laudă, dar, dacă practica sa conduce la izolare socială şi culminează în fanatism religios, el este întru totul reprobabil. Mult prea adesea, ideile pe care mistica depăşită le socoteşte a fi de inspiraţie divină nu sunt decât exaltări venite din adâncurile propriului minte. Contactul minţii umane cu Ajustorul ei interior, deşi este frecvent favorizat de o meditaţie ferventă, este mult mai adesea înlesnit de serviciile sincere şi iubitoare ale unei slujiri dezinteresate pe lângă semenii săi.

Marii învăţători religioşi şi profeţii vremurilor apuse nu erau mistici excesivi. Ei erau bărbaţi şi femei cunoscători de Dumnezeu, şi care îl serveau pe Dumnezeul lor cât puteau de bine, prin slujirea dezinteresată pe lângă semenii lor. Isus i-a luat adesea pe apostolii lui deoparte, pentru scurte perioade, pentru a medita şi a se ruga, dar, în cea mai mare parte a timpului, el îi menţinea în contact de serviciu cu mulţimile. Sufletul oamenilor are nevoie de exerciţiu spiritual precum şi de hrană spirituală.

Extazul religios este admisibil atunci când rezultă din antecedente sănătoase, dar această experienţă reprezintă mai adesea consecinţa influenţelor pur emotive decât manifestarea unui character spiritual profund. Persoanele religioase nu trebuie să considere fiecare presentiment psihologic însufleţit şi fiecare experienţă emoţională intensă ca pe o revelaţie divină sau ca pe o comunicare spirituală. Extazul spiritual autentic este în general asociat cu un mare calm exterior şi cu un control emotiv aproape perfect.

Însă adevărata viziune profetică este un presentiment parapsihologic. Încercările de acest gen nu sunt nici pseudohalucinaţii, nici extaze asemănătoare transelor.

Mintea omenească poate acţiona ca răspuns la o aşa-zisă inspiraţie atunci când este sensibilă fie la exaltările subconştientului fie la stimulii supraconştientului. În ambele cazuri, aceste creşteri ale conţinutului conştiinţei îi apar individului mai mult sau mai puţin străine.

Entuziasmul mistic netemperat şi extazul religios neînfrânat nu sunt scrisori de acreditare ale inspiraţiei, scrisori de acreditare aşa-zis divine.

Proba practică a tuturor acestor stranii experienţe religioase de misticism, de extaz şi de inspiraţie consta în a observa dacă aceste fenomene îl fac pe individ interesat de:

A se bucura de o sănătate fizică mai bună şi mai completă.

A acţiona mai practic şi mai eficient în viaţa sa mentală.

A face socială experienţa sa religioasă cu mai multă plenitudine şi bucurie.

A spiritualiza mai complet viaţa sa cotidiană în timp ce îşi îndeplineşte îndatoririle curente ale existenţei de muritor obişnuit.

A spori dragostea şi aprecierea sa faţă de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate.

A conserva valorile sociale, morale, etice şi spirituale recunoscute curent.

A dezvolta clarviziunea spirituală – conştiinţa sa de Dumnezeu.

Rugăciunea nu are însă legătură reală cu aceste experienţe religioase excepţionale. Când rugăciunea devine prea estetică, când ea constă aproape exclusiv dintr-o admirabilă şi preafericită contemplare a divinităţii paradisiace, ea pierde mult din influenţa ei socializantă şi tinde spre misticism şi spre izolarea adepţilor ei. Un exces de rugăciune solitară prezintă un anumit pericol care este corijat şi înlăturat prin rugăciunea în grup, prin devoţiunile colective.

vezi și Evoluţia rugăciunii – I

Evoluţia rugăciunii – II – Rugăciunea primitivă

Evoluţia rugăciunii – III – Evoluţia

Evoluţia rugăciunii – IV – Rugăciunea şi alter-egoul

Evoluţia rugăciunii – V – Rugăciunea etică

Evoluţia rugăciunii – VI – Repercusiunile sociale ale rugăciunii

Evoluţia rugăciunii – VII – Domeniul rugăciunii

comentează sau scrie o întrebare

You may also like
Poveste cu tâlc
OBSERVAŢI, NIMIC MAI MULT
Sfaturi necesare în meditație
MEDITAŢIA – CALEA PERFECTĂ

Leave a Reply