Home > Ezoterism > OBSERVAŢI, NIMIC MAI MULT

OBSERVAŢI, NIMIC MAI MULT

 

Prieteni, nu este necesar să luptaţi împotriva voastră, ci să aflaţi cine sunteţi. Incoerenţele, paradoxurile care vă caracterizează se datorează orbirii voastre. Cunoaşterea de sine o va face să dispară, la fel cum zăpada se topeşte la căldura soarelui.

Curiozitatea voastră, nerăbdarea voastră sunt de înţeles. Vă este sete de adevăr. Suspinaţi după plenitudine şi doriţi cu ardoare să sondaţi misterele vieţii. Trebuie să ştiţi că tot ceea ce voi numiţi „viaţă” nu este deloc „viaţă”. Ar fi mult mai exact să vorbim despre o lungă agonie. A te naşte, a veni pe lume şi a întreţine corpul aşteptând ca el să fie distrus este foarte, foarte departe de celebrarea naturală a existenţei. Diferenţa este le fel de mare ca aceea dintre moarte şi nemurire. Moartea este sfârşitul inevitabil al vieţii, în timp ce trezirea, naşterea conştiinţei, duce la viaţa divină.

Acela care doreşte să ducă o viaţă divină, care vrea să cunoască adevărul şi pe Dumnezeu, o poate face pe două căi: morala şi religia. De obicei morala este prezentată ca o etapă premergătoare, pregătitoare, ca o condiţie prealabilă, prima treaptă a unei scări ale cărei stadii superioare sunt rezervate religiei. De obicei credem că omul lipsit de morală nu poate ajunge la spiritualitate. Nu împărtăşesc deloc acest punct de vedere.

Conform propriei mele experienţe, omul moral nu are neapărat un spirit religios. Dimpotrivă, omul religios nu este niciodată imoral. Etica nu duce la spiritualitate, ea nu este nici măcar prima treaptă a acesteia. Dimpotrivă, tocmai spiritualitatea autentică este cea care îl face pe om cu adevărat just şi drept. Pentru mine, morala şi religia sunt deci două căi distincte şi chiar opuse.

Disciplinându-vă, supunându-vă normelor şi convenţiilor locului şi epocii, voi vă modelaţi comportamentul, îl adaptaţi. Atitudinile voastre sociale, „conştiinţa morală” sunt rezultatul interacţiunilor cu mediul vostru, ecoul relaţiilor pe care le întreţineţi cu alţii.

Voi nu sunteţi singuri pe pământ, voi trăiţi în grupuri, iar contactele cu alţii sunt frecvente şi inevitabile. Relaţiile vă ţin loc de identitate şi „calitatea” voastră este judecată în funcţie de ele. Atitudinea voastră trebuie să fie conformă cu aceea impusă de colectivitate. Însă ce legătură are această colectivitate cu personalitatea voastră simplă şi naturală? Nici una. Societatea nu ar pierde nimic pierzându-vă. Minimul de importanţă pe care voi îl aveţi pentru ea depinde de funcţiile pe care le îndepliniţi. Voi nu contaţi, numai relaţiile voastre pot avea o anumită greutate. Voi nu prezentaţi nici un interes, numai personajul vostru public reţine atenţia. Faptul că obiectivul educaţiei se limitează la a face din voi nişte rotiţe familiale şi sociale care să funcţioneze corect nu are nimic surprinzător. Pentru grupul de care „aparţine”, omul nu este altceva decât un simplu mecanism.

Această condiţionare, această reglementare a vieţii în comun a eşafodat marele cult al onorabilităţii, al bunelor moravuri, al virtuţii; această educaţie a creat o mare iluzie. De aceea, este cât se poate de firesc că persoana care este însetată să-l realizeze pe Dumnezeu acţionează potrivit condiţionărilor la care a fost supusă şi îşi închipuie că trebuie să se conformeze unui anumit model de căinţă. Toată lumea a sfârşit prin a crede că întreaga spiritualitate este conţinută în principiile morale de seriozitate, de frugalitate, de ruşine sexuală, de remuşcare şi aşa mai departe. Negarea naturii ar fi o pepinieră a sfinţeniei. De la bunul cetăţean la omul caritabil şi la sfântul martir, secvenţa pare logică. Permiteţi-mi să vă spun că aceasta este o minciună, o iluzie, o mascaradă, o capcană pentru netoţi. Faptele sunt de altfel elocvente.

Învăţătura morală nu face omul nici virtuos nici religios şi, cu siguranţă, nici uman. Aceasta vă poate face cel mult să fiţi acceptabili din punct de vedere social, însă a fi admis de către un grup nu înseamnă deloc că aţi dobândit o profunzime reală. Feţele amabile, vorbirea mieroasă, manierele elegante nu vă transformă. Morala autentică (şi ea există) este rezultatul unei purificări personale totale, a unei eliberări de orice achiziţie. La ce vă foloseşte faptul de a face să strălucească propria voastră carapace?. A modifica suprafaţa în timp ce centrul rămâne neschimbat este mai mult decât inutil, este periculos. Veţi plăti acest lucru foarte scump, şi societatea de asemenea.

Condiţionarea, reprimarea şi refularea vor satisface în aparenţă lumea, însă individul este strivit, negat. El este rupt în două, opus lui însuşi, în permanent conflict cu propriul său adevăr şi aceasta fără nici o şansă de a câştiga. Această jertfire a fiinţei umane în profitul a ceea ce este mai fals în societate este pur şi simplu o violenţă.

Orice ar exprima omul prin atitudinea sa, este lipsit de importanţă. Ceea ce contează sunt pârghiile, motivaţiile acţiunilor sale, deoarece acestea arată starea lui de spirit. A te ataşa de rezultat fără a ajunge până la cauză este o prostie. Faptul de a afişa virtutea nu foloseşte la nimic, nu încercaţi să faceţi din aceasta o sadhana. Tăind crengile aflate în partea superioară a copacului, nu veţi face decât să-i stimulaţi creşterea. El nu-şi trage vitalitatea din crengi, ci din rădăcina îngropată în pământ. Pentru a realiza o adevărată schimbare în viaţa voastră, trebuie să vă întoarceţi deci la rădăcinile voastre, la fiinţa voastră interioară. Comportarea voastră va urma, la rândul ei, acelaşi drum: nu invers.

Adică faptul de a corecta doar funcţionarea voastră socială nu va fi niciodată decât reprimare.

Nici o transformare nu este posibilă în acest mod.

Ce este reprimarea? Discreditarea aruncată asupra sentimentelor voastre spontane, interdicţia de a le exprima liber, obligaţia de a arbora un chip care nu este al vostru şi de a etala trăsături de caracter pe care nu le aveţi.

Unde se duc sentimentele reprimate? Au dispărut oare? În nici un caz. Ele îşi urmează drumul în voi pe planuri mai secrete, mai subterane, mai oculte. Sentimentele urmează căi aflate departe de „conştiinţa morală” şi continuă să prolifereze şi să se întindă. Un război fără milă se angajează între profunzimile inconştientului vostru şi spiritul vostru raţional. Această conflagraţie obscură vă macină, vă epuizează energia şi are drept rezultat boala psihică.

Nebunia este preţul pe care trebuie să-l plătească o civilizaţie bazată pe ipocrizie, pe impostură, pe morala caricaturală. Psihoza însoţeşte ca o epidemie expansiunea civilizaţiei. Nu este departe clipa în care lumea va fi o imensă casă de nebuni. Cele două mari războaie ale erei moderne sunt revelatoare. Un al treilea război va însemna fără îndoială sfârşitul acestei planete frumoase. Exploziile care se produc în viaţa privată – violenţe de tot felul, sinucideri, crime, violuri şi înfruntările sângeroase care ridică grupurile împotriva altora, sau le destramă din interior, sunt rezultatul reprimării. Sub presiunea constrângerilor, fiinţa umană este din ce în ce mai incapabilă să ducă o viaţă cu adevărat morală, adică naturală. Într-o zi sau alta, ea nu mai rezistă tensiunii, minciunii devenite greu de asumat. Ipocrizia conştientă apare atunci drept cea mai acceptabilă soluţie. Ea vă eliberează de conflictul intern. Este suficient să simulaţi, să jucaţi rolul. Societatea este satisfăcută şi voi salvaţi un minim de sinceritate personală.

Duplicitatea, ipocrizia sunt de asemenea produsul falsei morale, al virtuţii impuse din exterior. Viaţa comunitară aşa cum a devenit ea, adică un refuz masiv al realităţii, duce la două lucruri: reprimarea spontaneităţii voastre şi o simulare a trăsăturilor aprobate de ordinea în vigoare. Primul proces duce la nebunie. Al doilea, la ipocrizie. Sunt două calamităţi. Nici una din aceste două formule detestabile nu sunt demne de voi. Există o a treia, pe care societatea evident că nu o recomandă: să vă comportaţi ca o brută, să fiţi bestiali. Dacă această variantă nu vă tentează, vă rămâne să alegeţi între nebunie şi ipocrizie.

Omul decade în sălbăticie atunci când îşi coboară neputincios braţele şi se abandonează instinctelor sale inconştiente. El încearcă cu disperare să găsească un fel de coerenţă, o stare aparte, de exemplu drogându-se sau îmbătându-se. Însă încercând să distrugă luciditatea care l-a îndepărtat de animalitate, el se sinucide, deoarece omul nu poate refuza ceea ce el este în mod profund – o fiinţă conştientă.

Faptul că omul devine un animal denaturat atunci când se intoxică arată cu claritate că regnul materiei nu are nimic în comun cu conştiinţa. Conştiinţa este divină, este o facultate a sufletului, o virtualitate pe care omul nu o poate ocoli, de care îi este imposibil să fugă. Pe care trebuie deci să o cultive. Eliberarea depinde de înflorirea ei totală, şi nimic altceva nu îl va putea îndepărta de infernul pe care îl traversează.

Voi nu sunteţi condamnaţi să fiţi un bolnav mintal, un impostor sau un animal. O altă cale vi se oferă – aceea a religiei autentice, a inteligenţei luminoase, a intuiţiei.. Aflată în partea opusă a descompunerii, a refulării sau a comediei sociale, ea vă conduce la viaţa reală, la cunoaştere. Ea generează un comportament uman autentic şi reprimă barbaria omului orbit de ego. Ea nu reprimă şi nu refulează nimic, ea sfărâmă lanţurile voastre. Obiectivul ei nu este acela de a vă croi o mască sau un comportament exterior, ci de a face să renască identitatea voastră reală. În loc să facă din voi travestiuri, ea vă revelează conştiinţa voastră divină. Relaţiile voastre sociale nu o interesează. Aceste relaţii se vor transforma pe măsură ce inima voastră profundă îşi va regăsi locul cuvenit.

Morala este o convenţie. Spiritualitatea este individuală. Morala este o atitudine, religia este realitate interioară. Etica este o construcţie periferică, spiritualitatea emană din suflet. Întrucât bunele moravuri nu sunt capabile nici măcar să facă omul „moral”, cum i-ar putea da ele acces la propria sa esenţă? Morala începe prin a încorseta fiinţa umană, limitând-o, în timp ce religia începe cu cunoaşterea de sine.

În această lume multiplele aspecte ale răului produs de om sunt evidente. Ce face ca majoritatea acţiunilor umane să fie atât de malefice? Chiar şi omul de bună credinţă constată că gândurile şi acţiunile sale sunt desfigurate în mod regulat de pasiuni neaşteptate.

Luaţi aminte şi cercetaţi prin voi înşivă. Nu acceptaţi nici o explicaţie de-a gata. Contemplându-vă pe voi înşivă, precum şi faptul de a medita vor pune în mişcare energia care vă va ajuta să recunoaşteţi şi să depăşiţi „diavolul”. Observarea constantă, neutră şi pătrunzătoare a propriei voastre fiinţe este o sadhana, o disciplină spirituală, căci ea vă permite să identificaţi şi, în acelaşi timp, să eliminaţi răul din voi. Progresiv, alungarea „eului” va lumina colţurile cele mai întunecate ale personalităţii voastre şi va lipsi astfel comportările voastre aberante de forţa lor motrice.

Reţineţi că privirea interioară, tăcută şi calmă, va aduce simultan revelaţia şi eliberarea. Cunoaşterea eliberează, ea transformă viaţa noastră în întregime. Dezgropând rădăcinile veţi vedea din ce sunt făcute, iar expunerea lor la lumina zilei va sfârşi prin a le distruge.

Pulsiunile oarbe nu rezistă la razele conştiinţei, acel „cunoaşte-te” al înţelepţilor din toate timpurile, o dovedeşte fără tăgadă. Cunoaşterea de sine este singura virtute, ignoranţa de sine este singurul păcat. Conştiinţa este unica morală care poate exista, iar imoralitatea este opera inconştientului. Acesta îşi exercită puterea nocivă prin intermediul prostiei, ipocriziei, alienării mintale şi intoxicărilor şi sfârşeşte prin a învinge ceea ce mai rămâne din inteligenţă. Inconştientul vă face temători şi posesivi, agresivi şi obsceni, vă face să inventaţi şi să folosiţi mijloace care facilitează alunecarea spre bestialitate.

Singura vindecare posibilă constă în restaurarea conştiinţei care este apanajul fiinţei umane. Cultivaţi-vă luciditatea, privirea interioară, şi observarea detaşată a ceea ce va pune în mişcare mentalul. Treptat, furtunile emoţionale, exigenţele egoiste, ura şi disperarea vă vor părăsi. Aceste rele nu pot afecta decât omul adormit, abrutizat, insensibil, omul inconştient.

Trebuie să ştiţi că niciodată nimeni nu a făcut rău în cunoştinţă de cauză. Toate „păcatele” sunt variantele ale unui singur flagel: ataşarea de ego. Acesta fiind o falsă identitate, o iluzie, cunoaşterea de sine îl va face să se spargă ca un balon de săpun.

V-am spus cum trebuie să procedaţi. Rămâneţi liniştiţi, instalaţi-vă în aşa fel încât corpul vostru să fie cât mai uşor şi să înceteze să vă distragă. Observaţi ceea ce traversează mintea ca şi cum aţi privi nişte valuri care se rostogolesc pe plajă. Krishnamurti numea această conştiinţă neutră sau impasibilă (choiceless awareness): fiţi complet detaşaţi de ceea ce veţi descoperi în voi.

Ce înseamnă de fapt a fi „detaşat”? Detaşarea înseamnă neutralitate, absenţa identificării, a judecăţii, a alegerii, a comparaţiei, a intervenţiei. Nimic nu este decretat bun sau rău, nimic nu este considerat virtuos sau vicios, lăudabil sau condamnabil. Observaţi, nimic mai mult. Mulţumiţi-vă să priviţi, să vedeţi, ca şi cum aţi fi spectatorul unei piese de teatru. Imediat ce luaţi parte, imediat ce judecaţi, nu mai observaţi – gândiţi.

Înţelegeţi bine distincţia dintre gândire şi observaţie. Gândirea este o mişcare a intelectului spre ceea ce este cunoscut, deja conştient. Observaţia este intelectul care se îndreaptă spre inconştient şi pătrunde în el. Gândirea este dualistă, ea funcţionează prin perechi de contrarii, ea nu poate, de exemplu, să conceapă binele decât în funcţie de rău. Ea divizează, separă, apreciază şi introduce o represiune subtilă care închide porţile inconştientului şi ne interzice accesul la misterele sale. Necunoscutul îşi dezvălui propriile secrete nu gândirii ci observaţiei. De fapt, când nici o interdicţie nu le este impusă, pulsiunile şi trăirile uitate se ridică spontan în goliciunea lor lipsită de falduri. Acesta este un moment de intensă teroare. Înfruntându-şi chipul ascuns, umbra sa, realitatea aflată dincolo de masca sa zilnică, omul este cuprins de panică. I-ar plăcea să închidă ochii şi să îngroape imediat lumea care colcăie în profunzimile sale.

Este nevoie de un curaj ieşit din comun pentru a trece de această probă majoră. Este un calvar, este marea suferinţă a morţii. Cel care rămâne calm şi hotărât în acest cuptor încins devine un maestru al cunoaşterii şi vede în sfârşit minunile înflorind înaintea sa. El îşi cufundă privirea în sursa abisală a pasiunilor, el ajunge în inima inconştientului. Acest fapt îi conferă a libertate supranaturală.

Calea începe cu meditaţia, continuă cu observaţia. Ajunge la cunoaştere şi se încheie cu eliberarea. Vreau să vă ajut să parcurgeţi acest drum, care este acela al disciplinei yoga, al religiei autentice. Vreau ca voi să cunoaşteţi această alchimie, această schimbare a comportamentului vostru prin transfigurare interioară. Veţi înţelege atunci că etica este o consecinţă, ea nu va fi niciodată un început. Lăsaţi deci preocupările voastre morale, alungaţi-vă scrupulele, consacraţi-vă mai bine sadhanei spirituale, meditaţiei. Virtuţile vor înflori în urma voastră ca urmele lăsate de trecerea unui car. Străduiţi-vă să vedeţi realitatea. Focul cunoaşterii va consuma iluziile voastre, slăbiciunile voastre şi viciile voastre.

Cucerirea inconştientului de către conştiinţă este singura revoluţie reală, singurul progres demn de acest nume pe care îl poate spera omenirea.

Nimic altceva nu va putea crea un om nou, o fiinţă mai conştientă de propria sa natură divină şi, din această cauză, morală în mod spontan. Calitatea sa profundă nu va fi ceva care se poate deduce din acţiunile sale, din comportamentul său. Plenitudinea sa interioară va străluci ca o stea, toate acţiunile sale vor fi pline de bucuria care îl animă, de unitatea care îi este proprie. Un astfel de om este cu adevărat o fiinţă integrată, liberă de rupturi interioare şi de duplicitate.

Muzica siderală care se ridică în cel care a transcens dualitatea şi conflictele, nu aparţine nici timpului, nici spaţiului. Aceasta este o simfonie eternă, care cântă în noi în momentul în care se instalează pacea profundă, puritatea, inocenţa, libertatea. În ritmul acestei melodii binecuvântate, noi intrăm în rezonanţă cu infinitul, intrăm în rezonanţă cu ceea ce numim „Dumnezeu”.

 

OSHO

comentează sau scrie o întrebare

You may also like
9 Reguli pentru întărirea gândirii pozitive
O MINUNE ÎN 16 ZILE – SUGESTII PRACTICE
O MINUNE ÎN 16 ZILE – ZIUA 16
O MINUNE ÎN 16 ZILE – ZIUA 15

Leave a Reply