Home > Spiritual > Biserica şi sectele

Biserica şi sectele

 de Pr. Dumitru Stăniloaie

Dumnezeu, suprema existență, este o viaţă iubitoare între cele trei Persoane de o unică fiinţă. Aceasta este prima dogmă.

A doua este că Dumnezeu, Cel în Treime, creează din iubire făpturile umane într-o lume folosită în comun, ca să-şi extindă iubirea şi la ele şi să-L iubească şi ele.

A treia dogmă este că după ce făpturile umane refuzând iubirea au căzut în moarte, Tatăl ceresc a trimis pe Fiul Său la ele ca om, care mergând în iubirea Lui până la moarte, ca să învingă moartea în Sine şi prin Sine şi în ei moartea lor, dăruindu-le celor ce vor voi viaţa de veşnică fericire în comuniune cu Dumnezeu cel în Treime. Aceasta e a treia dogmă.

Fără un astfel de Dumnezeu iubitor şi astfel de fapte ale Lui, urmărind un asemenea scop cu oamenii, dacă existenţa ar consta numai din ce dă lumea aceasta, supusă unor legi oarbe, monotone şi supusă atâtor mizerii ce sfârşesc cu moartea definitivă a persoanelor umane, ce apar rând pe rând, concepţie proprie mai tuturor filosofilor şi religiilor panteiste, ea nu ar avea nici un sens. De unde şi spre ce scop ar fi iubirea şi datoriile faptelor bune când totul decurge fatal, conform legilor oarbe?

Mai trebuie să menţionăm că Împărăţia fericită a veşnicei comuniuni cu Dumnezeu în Treime depinde şi de voia noastră de a ne însuşi această viaţă, de comuniune între noi, urmând pilda lui Hristos, care a mers până la jertfă pentru noi. Am putea spune că aceasta arată e o a patra dogmă, poruncită de Hristos, o dogmă prin care se cere oamenilor să-şi însuşească în mod liber binele pe care ni L-a adus El şi pe care îl vedem realizat din veci în Sfânta Treime. Contribuţia noastră la însuşirea acestui bine a cerut-o Hristos, spunându-ne: “Iubiţi-vă unii pe alţii, precum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan 13,34). Numai păzind acest cuvânt al Lui, va veni El şi Tatăl Lui în noi şi-şi vor face locaş în noi (Ioan 14,23). Iar aceasta iubire a noastră între noi,venită nouă din prezenţa Sfintei Treimi în noi, este Biserica. În ea trebuie să fim cu toţii una cu Hristos între noi, precum este Fiul cu Tatăl în Sfântul Duh (Ioan 17,11).

De aceea a pus Domnul Hristos atâta accent pe Biserca (Matei 16,18), declarând că adevărata credinţă în El trebuie să se arate în unitatea oamenilor în Biserică. Iar Biserica este nu acolo unde se rămâne numai la Evangheliile scrise de doi Apostoli şi doi ucenici ai lor, ci unde se păstrează învăţătura tuturor Apostolilor Săi, transmisă comunităţilor bisericeşti în unire din vremea Apostolilor până azi; se păstrează acolo unde Apostolii şi-au luat urmaşi pe ucenicii lor, dându-le harul primit la cincizecime de la Duhul Sfânt, după ce aceastia au învăţat de la ei tot ce au învăţat ei de la Hristos. “Te îndemn, zice Sfântul Apostol Pavel lui Timotei, să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este dat ţie prin punerea mâinilor mele” (2 Timotei 1,6). Că aceşti ucenici pot şi sunt datori să păstreze învăţătură de la Apostoli, nu numai pe cea scrisă de unii din ei, ci şi pe cea predată oral, o spune Sfântul Apostol Pavel către Timotei: “Tine dreptarul cuvintelor sănătoase ce le-ai auzit de la mine, cu credinţă şi cu iubirea ce este în Iisus Hristos” (2 Timotei 1,13). Iar corintenilor le scrie: “Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile precum vi le-am dat” (1 Corinteni 11,2). Nu-i lăuda că citesc Evangheliile şi nu-i îndeamnă să respecte numai ceea ce le scrie în Epistole, ci să ţină toate câte le-a spus vreme de un an şi jumătate (Fapte 18,1). El ştie că episcopii şi preoţii sunt cei ce-şi pot îndeplini datoria de a păstra învăţătura cea sănătoasă şi de a mustra pe cei potrivnici: “Pentru că mulţi sunt cei răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători cărora trebuie să li se închidă gura” (Tit 1,11). Dedesuptul multor acestor rătăciri propăvăduite şi astăzi stă voinţa celor ce neagă pe Hristos că Dumnezeu, recunoscându-L doar ca un prooroc, asemenea celor din Vechiul Testament, un simplu Iisus, născut ca orice om din păcat, care, deci, nu a mântuit pe oameni prin cruce, ci a suferit pentru păcatele Sale că orice om, fiind slujitor cel mult al lui Iehova. Necunoscând un bine superior vieţii din lumea aceasta, o astfel de învăţătura ca şi tot panteismul, nu poate reprezenta adevărul (Tit 1,14).

Cum ne mai ridică aceste teori la cel mai înalt bine, care este unirea cu Dumnezeu în Treime după ce ne-a scăpat de moarte ?

Dogmele creştine reprezentând astfel binele real, ca treaptă supremă a existenţei la care vor să ridice pe om, sunt totodată adevărul , căci nu pot fi deasupra tuturor şi cauza şi ţinta oamenilor nişte legi oarbe, care duc toate făpturile conştiente la moarte. Dar la acest adevăr făpturile conştiente nu se pot ridica decât prin efortul lor liber. Da altfel, Însuşi Hristos S-a declarat pe Sine “Adevărul“, în calitate de izvor al adevăratei şi veşnicei vieţi în fericire, prin faptul că este Unul din supremă Treime iubitoare (Ioan 14,6). E adevărul care explică totul şi dă un rost fericit tuturor, spre deosebire de legile oarbe şi închise în orizontul material îngust. Şi tocmai prin aceasta este adevărul spre care făpturile umane nu se pot ridica decât prin libertate, sporind în viaţa adevărată în El, pe măsură ce sporesc în puterea libertăţi ce li s-a dat, împotriva patimilor ce-i robesc celor materiale. Renunţarea aşa-zişilor “evanghelişti” de azi de a ajuta pe oameni să se ridice la supremul bine se arata chiar în faptul că refuză, şi îndeamnă şi pe alţii să refuze, să-şi facă semnul crucii însoţit de mărturisirea Sfintei Treimi, ceea ce dovedeşte că ocolesc atât credinţa în Sfânta Treime, cât şi pe aceea a mântuirii noastre prin Crucea Fiului lui Dumnezeu, făcut om, amândouă afirmări ale iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Se vede în această atât nerecunoaşterea Celui numit de ei simplu “Isus” că Hristos, sau că Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi că Mântuitor, cât şi nerecunoaşterea Lui că născut fără de păcat dintr-o fecioară şi deci a puterii mântuitoare a Crucii Lui. Oare nu e străvezie în această influență celor ce nu voiesc să treacă de la Vechiul Testament la cel Nou, care afirmă la fel că Hristos încă nu a venit, sau a celor ce rămân la Iehova?

Poporul nostru rămas legat de popoarele din răsărit, a păstrat credinţa creştină aşa cum a primit-o la început, deci în formă ei precizată în Scrierile Sfinţilor Părinţi din Răsărit. Astfel, spiritualitatea echilibrată şi de largă sinteza a poporului nostru nu se datoreşte numai prezenţei lui geografice între Răsăritul şi Apusul Europei şi caracterului lui, pe de o parte latin, pe de altă răsăritean prin credinţă lui, ci şi faptului că el şi-a însuşit de la începuturile existenţei lui şi şi-a păstrat credinţa creştină originară, care reprezintă prin ea însăşi un echilibru între deosebirea lui Dumnezeu de creaţie şi prezenţa Lui în creaţie. Trecând spre Occident, credinţă creştină s-a schimbat în sensul că Dumnezeu a fost cugetat tot mai despărţit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reacţie o gândire panteistă, de confundare a Lui cu esenţă întunecoasă a lumii (Eckardt, Bohme) sau o gândire sentimentală la un Hristos răstignit în trecut, că în mistică feminină catolică, nu trăit în lucrarea Lui prezenţă în noi.

În Occident, despărţirea lui Dumnezeu de lume a dus în catolicism la înţelegerea Bisericii că având mai puţin prezent pe Hristos în ea, fiind înlocuit de un vicar (locţiitor), preocupat de extinderea puterii lui în lume, în mod accentuat de stăpânirea peste domeniile vieţii omeneşti în sens politic. Dumnezeu e gândit raţional că o entitate oarecum retrasă în cer şi nu trăind în lucrarea Lui tainică în suflete. De aceea s-a pus mai puţin accent pe rugăciune şi pe Taine, prin care se cer şi se obţin lucrările Lui.

Dezvoltarea aceasta şi-a găsit formularea nu numai în teoria rolului papei de vicar sau locţiitor al lui Hristos, ci şi în respingerea învăţăturilor răsăritene despre energiile sau lucrările necreate, prin care Dumnezeu este activ în lume, deşi prin fiinţă rămâne neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie învăţătura catolică despre caracterul pur creat al graţiei, primită de la Dumnezeu prin rugăciune şi data nouă prin Sfintele Taine.

Protestanţii au făcut un pas mai departe în această minimalizare a Tainelor, înlăturând pe cele mai multe dintre ele, iar grupările neoprotestante înlăturându-le cu totul. S-a rămas cu discursuri despre un Hristos şi la protestanţi, dar mai ales la neoprotestanţi, cu nişte cântări sentimentale care nu spun aproape nimic despre dumnezeirea şi lucrarea lui Hristos, ci doar nişte declaraţii sentimentale despre iubirea Lui faţă de cei ce cauta sau a celor ce-I canta Lui. Aceasta închide persoana umană şi creaţia în ele însele, cum îl închide şi pe Dumnezeu.

Astfel s-a dat un caracter laic cultului. Dumnezeu a rămas un obiect de gândire neexperimentat sau pur raţional, simplificându-se în mod unilateral învăţătura şi viaţa creştină.

Pe plan politic aceasta a dus fie la un imperialism bisericesc peste oameni, fie la o vedere a realităţii umane numai că o masă unitară care poate fi stăpânită şi condusă în mod uniform. Cultura Occidentului însăşi excelează printr-un individualism nesfârşit, dar monoton, sau printr-un spirit uniform. Ea e departe de preţuirea şi respectul valorilor şi problemelor reale ale relaţiilor dintre oameni. Relaţia cu Dumnezeu a devenit o temă de simple discursuri raţionale, uniforme în catolicism, sau de o mare diversitate în protestantism care împarte pe creştini în tot felul de grupuri.

În general, creştinismul evanghelic păstrat în Răsărit prin Ortodoxie este un creştinism duhovnicesc, spre deosebire de creştinismul occidental care are mai mult un caracter raţionalist, neduhovnicesc, lipsit de prezenţa reală a lui Hristos în oameni şi în lume. Poporul roman crescut spiritual în mistică ortodoxă a luminii, nu în mistica occidentală a întunericului e un popor care se bucura de lumină, căci lumina e în planul fizic expresia rânduielii, iar în planul sipritual expresia bunătăţii sau a relaţiei armonioase, generoase a omului cu semenul său. Faţa omului bun răspândeşte lumina. De aceea sfinţii au în icoane capetele înconjurate de un nimb luminos. Omul bun e omul care zâmbeşte luminos în bucuria comuniunii.

Numai în comuniunea Bisericii se înaintează la nesfârşit în nobleţe şi în descoperirea fără de sfârşit a tainei omului care se hrăneşte din taina comuniunii dintre Persoanele Sfintei Treimi.

 

 

comentează sau scrie o întrebare

You may also like
Numerograma Zilei 28 iulie 2016
Ziua de naștere 13 iulie
Ziua de naștere 1 iulie
Numerograma Zilei 26 iunie 2016

Leave a Reply